Imaginează-ți un serviciu la care mergi cu plăcere. Un loc unde te simți cu adevărat valorizat pentru punctele tale tari dar și acceptat pentru ceea ce încă nu îți iese. Un loc în care abia aștepți să ajungi. Un spațiu special în care simți că aparții și că aduci valoare. Și poți, la rândul tău, să oferi tot ceea ce știi.
Imaginează-ți că ai niște colegi cu care te înțelegi extraordinar și colaborați împreună pe orice proiect. Știți că, indiferent ce apare, vă puteți baza unii pe ceilalți. Există respect pentru diferențele dintre voi și sunteți ca o familie, cu bune și cu rele.
Imaginează-ți că la jobul acesta ai un șef extraordinar, un lider profesionist care știe să dea claritate, să motiveze și să conducă prin exemplul propriu. Un manager care e ok dacă greșești pentru că astfel poți învăța mai bine. Un șef care te încurajează să încerci să faci ceva singur că, dacă nu îți iese, e ok. Ești la fel de valoros pentru el și când obții rezultatul dar și când nu ai reușit, însă ai făcut tot ce ai știut. Un mentor care nu te întreabă doar cum stai cu cifrele ci și ce mai fac ai tăi, cum îl cheamă pe copilul tău dar și cum te simți atunci când ți s-a schimbat starea. Un lider care, atunci când ai dat-o de gard, te întreabă în primul rând ce ai învățat despre tine și cum te gândești să folosești asta pe viitor.
Cât de ușor îți este să îți imaginezi că trăiești asta zilnic, la serviciu? Cât de diferită e realitatea ta față de această perspectivă?
Ei bine, indiferent de răspunsul la întrebările de mai sus, imaginează-ți acum că ești copilul tău care astăzi a mers pentru prima dată la școală. Pentru el, aceasta este ”serviciul lui” de azi încolo pentru o bună parte din viața sa și astfel, începe o călătorie nouă și definitivă, din parcursul său de dezvoltare.
Și s-ar putea ca la el la ”serviciu” să fie greu. E doar un copil. Abia descoperă lumea de școlar, încă nu înțelege ce se întâmplă și ce e cu toată agitația din jur.
Poate că l-ai pregătit deja pentru acest moment, creându-i anticiparea că va porni într-o nouă explorare extraordinară. Poate că vreun bunic l-a pus deja în gardă cu celebrul...”las’ că vezi tu când o să mergi la școală”.
Cum crezi că se simte copilul tău? Ce temeri îl încearcă? Cât de ușor îi este să se adapteze la acest mediu nou care îl va solicita din toate punctele de vedere (emoțional, cognitiv, relațional, social)? Cum crezi că va fi experiența copilului tău la școală? Cum vor fi colegii, dascălii sau solicitările prin care va trebui să treacă? Cât de fericit crezi că va veni de acolo copilul tău?
Știu că pun întrebări dificile și multe. Aș vrea însă, să te ajut să conștientizezi că ceea ce trăiește copilul tău când vine acasă de la școală, depinde numai și numai de tine.
Te invit să explorăm împreună nevoile copilul tău acasă, respectiv acel timp și spațiu pe care tu îl conduci, în rolul de părinte.
Dincolo de locul în care să învețe și pe tine ca mentor, lider inspirațional, șef sau manager, dincolo de nevoia să reușească (care e a ta, nu a lui), copilul tău are nevoi emoționale. Frustrarea (neîndeplinirea acestora în perioada preșcolară/școlară) își va pune amprenta asupra personalității lui și va reprezenta baza personalității adultului pe care îl crești.
Tu ești persoana pe care el ia ca model; tu ești persoana care îl motivează și îl inspiră. Tu ești cel care îl încurajează sau îl doboară printr-o frază. Ai o mare responsabilitate ca ceea ce tu nu ai primit, să știi să oferi sau, ceea ce tu ai avut din plin, să transmiți și puiului tău.
S-ar putea să identifici mai jos și lucruri de care tu ai fi avut nevoie când erai mic. Și e ok, suntem produsul temperamentului peste care s-au suprapus influențele din mediu și modelele de referință care ne-au modelat personalitatea, în funcție de stilul de atașament pe care l-am experimentat. Indiferent de cum suntem noi, totuși, putem fi adulți mai funcționali, mai sănătoși și părinți mai buni pentru copiii ale căror destine le modelăm.
Un copil interpretează realitatea așa cum poate el, prin propriile lui puteri. Și dacă nevoile de bază nu sunt îndeplinite, copilul își formează propria înțelegere despre el însuși și despre ce merită el.
Nevoile emoționale din copilărie sunt:
1. Nevoia de atașament (siguranță, stabilitate, acceptare, grijă emoțională, ghidaj și predictibilitate). Un copil care crește cu această nevoie neîndeplinită se va simți abandonat, neînțeles, singur. Va integra că mediul nu e sigur (nu există adulți disponibili și predictibili care să aibă grijă de el) și nu se va conecta emoțional cu ceilalți. Posibil să devină un adult instabil, care nu își găsește locul și nu știe cum să gestioneze realitatea. Va trăi cu sentimentul inevitabil că va fi părăsit, indiferent ce ar face. Când va avea nevoie de ajutor nu va cere pentru ca a învățat că trebuie să se descurce singur.
2. Nevoia de autonomie și identitate personală (independență, reușită prin forțe proprii, încurajarea de a încerca, pentru că oricând părintele e acolo și poate ajuta copilul). Un copil care nu primește încurajări de a explora singur, de a încerca să facă lucruri singur, de a încerca să ”iasă în lume”, va simți că lumea e un loc necunoscut și nesigur și se va teme de interacțiuni sociale, se va teme să facă lucruri singur ca să nu greșească. Ca adult, va lua greu decizii sau va ezita. Va trăi cu sindromul impostorului și se va teme permanent de eșec, considerându-l iminent.
3. Nevoia de autoapreciere și exprimare liberă a emoțiilor (empatie, înțelegere și validare). Discuții despre ce simte copilul, indiferent că acele emoții sunt pozitive sau negative). Un copil care nu a fost învățat și încurajat să se exprime emoțional, va ascunde, va reprima acele emoții ”necorespunzătoare social”... Și băieții plâng tot timpul dar sunt învățați că e rușine să arate asta. Astfel, auto- exprimarea este cenzurată. Generații întregi au crescut cu ideea că nu e frumos să exprimi ceea ce simți și nu doar în comunism. Relaționarea cu ceilalți dar și comunicarea, precum și stima de sine, vor fi primele care vor avea de suferit. Acești adulți sunt primii care se sacrifică de teamă să nu piardă atenția sau iubirea. Anxioși, vor pune nevoile celorlalți mai presus de nevoile lor. Și asta, de fiecare dată.
4. Nevoia de spontaneitate și joacă (bucurie, relaxare, activități ludice, experimentarea plăcerii). Îndeplinirea acestei nevoi în copilărie ne ajută să învățăm cum să fim liberi, cum să căutăm acțiuni care ne fac fericiți. Spontaneitatea și jocul potențează creativitatea și abilitățile sociale ale copiilor. Dacă în copilărie nevoia aceasta nu este îndeplinită, ne trezim adulți care nu știu decât să muncească iar în timpul liber nu știu să se relaxeze, să întrețină relații de prietenie, să aibă hobby-uri sau activități care le aduc bucurie și plăcere în zona socială.
5. Nevoia de limite sănătoase (reguli clare, auto-disciplină, auto-control, responsabilitate pe măsura puterilor date de vârsta copilului). Incapacitatea părinților de a stabili limite/granițe sănătoase pentru copil și a învăța autocontrolul vor transforma acel copil într-un adult care nu respectă limitele celorlalți nici pe ale sale, care nu știe să se spună nu, care devine procrastinator sau workoholic și incapabil de a funcționa în limitele nevoilor sale normale. Impulsivitatea va conduce la comportamente nocive, la obiceiuri proaste, din cauza autocontrolului scăzut.
În concluzie, neîndeplinirea acestor nevoi în copilărie, transformă copiii în adulți cu frici, cu temeri, cu ziduri de apărare, cu idei învățate subiectiv despre lipsa lor de valoare sau despre cum trebuie să fie, iar modelele internalizate provin în special de la comportamentul exigent al părinților.
Dacă ar fi să mergem într-o zonă extremă, pe linia unui continuum, părinții pot fi extrem de neimplicați în educația copilului lor sau extrem de exigenți cu privire la performanța școlară a copilului lor.
În practica mea ca psiholog practicant de Schema Therapy, am întâlnit câteva tipologii de adulți care au avut ca modele părinți din următoarele 3 tipologii:
a) Părinții distrați Această tipologie are atât de puțină bătaie de cap cu ce face copilul încât se mândresc permanent cu faptul că al lor copil, se descurcă singur. Merge singur la școală, își face lecțiile singur, nu deranjează cu nimic pe nimeni. Unde-l pui, acolo stă! Este acea situație care pare foarte relaxantă pentru ambele ”tabere” și, cu puțin noroc, în lipsa unor drame existențiale, libertatea fără noimă și mediocritatea vor transforma copilul într-un adult care face ce îl taie capul și care nu a învățat cine este, nu și-a încercat puterile, nu are o identitate clară, nici personală și nici profesională. Mergând în analogia cu managerul, ce fel de echipă formează un manager laisser-faire care deleagă la greu și nu are timp decât de ce este important pentru el?
b) Părinții exigenți care vor ca al lor copil să fie perfect. Să ia 10, ”că doar de aia îi plătim pregătire”, să învețe la toate materiile și să parcurgă toate culegerile, ”că așa face Sebi de la scara ailaltă”. De regulă, acest model este pe sistemul recompensă-pedeapsă iar condiționarea este dată de rezultatul pretins și așteptat de părinți. Ai luat 10, ești bun, te iubim, ai luat 9, nu ești bun, nu te iubim. Acești părinți, în analogia mea, ar fi ca acei șefi control-freak care vor perfecțiune și care consideră că, tocmai pentru că ei sunt șefii și au autoritatea și puterea, totul trebuie să se întâmple conform așteptărilor lor, indiferent de resursele existente sau indiferent de mediu și contextul individual.
c) Părinții implicați, preocupați nu doar de performanța copilului ci mai ales de relația cu acesta dar și cum se simte copilul în diverse instanțe, respectiv relația copilului cu sine. În această situație sunt prezente discuții despre ce îi place copilului să facă, ce și-ar dori să fie când va crește, despre ce îl motivează și îl demotivează pe micuț. Acești părinți vor aloca un timp clar de studiu și un timp clar de joacă împreună, vor da copilului libertate și autonomie pe măsura vârstei lui, vor învăța copilul să fie preocupat deopotrivă de rezultat și efort dar și stare și manifestare, vor învăța copilul că nu suntem toți egali și că uneori avem zile mai bune sau mai puțin bune. Vor oferi copilului iubire, mai ales atunci când greșește. Acest model ar fi acel manager inspirațional, care setează clar regulile jocului (limite), când e de treabă facem treabă, când ne distrăm, ne distrăm.
Toți copiii au nevoie ca nevoile lor emoționale să fie importante, auzite și împlinite.
Așadar, există beneficii în a-i spune mai des copilului tău:
Cum te-ai simțit astăzi la școală?
Ce e important pentru tine acum?
Tu ce ai avea nevoie?
Observ că ești supărat. Cum pot să te ajut?
Am încredere în tine!
O sa te descurci, ești valoros!
Suntem aici pentru tine și indiferent dacă greșești, noi tot te vom iubi la fel!
E în regulă, data viitoare o să iasă mai bine!
Ce ai vrea să faci?
