Când am plecat de la ultimul job, anunțasem deja pe toată lumea despre intenția mea de frestyling, freelancing, sololancing, antreprenoriat sau lupta cu sinele, așa cum o numesc eu.
Nu a fost persoană care să nu mă încurajeze, felicitându-mă pentru curaj, pentru asumarea pasiunii de a face ceea ce îmi place, pentru decizia de a face pasul într-un moment incert și pandemic. După câteva zeci de “good-bye calls” și mai multe zeci de e-mail-uri, m-am simțit ca un copil care părăsește satul natal, însoțit până la marginea localității de toate rubedeniile dar și de mulți gură-cască. Unii, cu lacrimi în ochi, alții râzând hâtru pe la colțuri, unii empatici, alții manifestând compasiune sau indiferență.
Mi-a fost greu, pentru că ei au rămas împreună iar eu am plecat singură, în necunoscut și într-un ”nou” care părea ca o ceață albă, deasă, în care se vedea și nu prea se vedea ceva. Lăsam în urmă o certitudine și mă îndreptam, însoțită de trăirea autentică a pasiunii de a fi de folos oamenilor, din papucii nepasionali ai unui executiv objective-driven, către o lume nouă. O lume în care eram nobody-ul care din lumea cealaltă, părea un cineva!
Poate ați mai auzit expresia că nu știi ce să te faci cu atâta libertate! Cam așa m-am trezit și eu luni dimineața, în prima mea săptămână de ”unemployed”. Mă surprindeam des, dar des!, butonând ”check mail” pe telefon... de-a dreptul obsesiv-compulsiv, prinsă în niște automatisme. Mă panicam în unele zile, speriată să nu uit de întalnirea X sau Y și ma auto-ironizam apoi, dându-mi seama că... pfiu... nu, nu... nu mai sunt pe lista invitaților!
Mult timp, în zilele de joi, încă mă trezeam cu gândul la raportul de collection sau spaima că nu am răspunsuri la toate întrebările surpriză din întâlnirile acelei zile.
Vă pot spune că mantra: ”de azi înainte fac numai ce vreau eu, ce îmi place, nu mai am șef, mă trezesc când vreau și îmi organizez programul după cum am eu chef” este reală și e bine să fii propriul tău Dumnezeu. Și, oricum, God is a she!... e și o melodie pe tema asta, dacă nu mă credeți! 😇
Vă mărturisesc și că l-am pomenit și pe Murphy ori de câte ori primeam câte o ofertă de interviu pentru joburi rotunde, în organizații noi. În medie, o dată la 7 săptămâni reluam o schemă T, ca să analizez și să decid între opțiunea de a mă muta la un nou logo de brand de angajator sau să rămân în what-if-ul meu cotidian.
Dacă e ceva ce am învățat fundamental de la unul dintre mentorii mei din corporație, este faptul că, atunci când nu știi ce să faci, îți faci un plan! Citez: ”Cel mai greu e să faci un plan, apoi, tot ceea ce ai de făcut este să îl execuți”.
Așadar, planul de a fi pe cont propriu era de câțiva ani parte din... planul meu de viață. Însă, atunci când chiar am făcut step 1, am avut senzația că tot ceea ce eram va trebui rescris cumva.
Între timp, mi-am dat seama că vedeam lucrurile în termeni dihotomici și antagonici. Ori alb, ori negru. Before și after. Înainte și după... A fost greu să îmi fac singură site-ul pe platforma celor de la Wix, apoi să îmi creez o identitate de brand și să îmi definesc portofoliul de servicii. Ulterior, să îmi fac un plan de media și o listă de activități generatoare de clienți dar și să îmi scriu procesele pentru fiecare tip de serviciu. Apoi, să parcurg acțiunile din planul meu, pas cu pas. Avizul de liberă practică, Colegiul Psihologilor, formarea în Schema Therapy, înscrierea in EMCC, trainingul pe Insomnie cu profa de la Roma, acreditarea la International Coaching Federation, supervizarea în psihologie clinică cu o echipă fantastică, admiterea la Masterul de clinică, Examenul la Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumelor... și lista continuă cât de curând. Acum, privind în urmă îmi dau seama că tot ceea ce am făcut anul ăsta sunt aceleași lucruri pe care le-am făcut și în ultimii 20 de ani. Să găsesc soluții la probleme, să gândesc out-of-the-box atunci când ce era into-the-box nu funcționa, să dau frâu liber creativității, să mă adaptez la... oricâte trepte către orice... Și mai ales, să fac!
Între timp, am învățat și să fiu. De fapt, asta este marea mea lecție de anul acesta.
Uitasem să îmi dau voie să exist în afara succeselor numărabile de pe to do list. Îmi dau seama că, în zilele în care îmi propun și nu fac, nu mai am pe cine să dau vina! Nu mai am ce scuze să găsesc, pentru că, eu decid, criticul meu intern mă ceartă sau mă laudă, oglinda și jurnalul sunt singurele livrabile ale fiecărei zile. Și e greu, foarte greu, uneori! Dar e frumos, asemeni oricărei relații în care, pe măsură ce crește, devine mai plină de sens. Sunt deja câteva luni. Nu multe, pe calendar, dar nici puține, înșirând asumat câte le-am făcut pentru mine și noua mea carieră. Pare un clișeu dar în 2021 am făcut deja pentru mine lucruri restante de ani de zile, lucruri grele, care au necesitat timp și energie. S-au așezat toate și planul meu devine din ce în ce mai clar.
Deși, încă mai colorez peste contur, sunt fericită și fac bine! Călătoria continuă, cu mult neprevăzut sau întrebări cu răspunsuri multiple. Dar, fiind într-un moment de bilanț, mă simt și un pic ca la desene animate, când Tom îl prindea (rar, rar de tot, dar îl prindea!) pe Jerry și rămânea în poza aia, fericit și surprins, de ...”and now what?”
