Caută

De ce muncim mai mult în pandemie?


Mulți dintre clienții mei consideră că muncesc mai mult decât o făceau înainte de pandemie.

Zilele acestea discut cu persoane aflate în(spre) burnout, oameni care, asemeni mie, credeau că, 1-2 ore salvate din trafic, banii necheltuiți cu prânzul în oraș sau alte asemenea raționalizări ar fi trebuit să le facă viața mai light, nu mai hard, din punct de vedere energie cheltuită cu și pentru job. Majoritatea celor cu care discut pe acest subiect consideră că muncesc mai mult și pentru că angajatorii lor au devenit mai ”control-freak” dar și pentru că, lucrând de acasă, se simt nevoiți să ofere mai mult decât o făceau înainte, ca și cum ar fi datori.


Dacă ar fi să ne gândim la anul care a trecut, toate semnalele declinate din relația angajat-angajator par să arate că ambele entități jumătăți muncesc mai mult, pentru a-și menține relația la același nivel de satisfacție. Și asta, în ciuda faptului că, în anumite cazuri, rezultatele sunt mai slabe decât ”anul trecut pe vremea asta!”


Noua stare de fapt a făcut ca întreaga planetă să fie nevoită să se ajusteze la ficțiunea din filme, devenită realitate. Cine ar fi crezut, acum câțiva ani, că angajatorii vor fi dispuși să accepte ca angajații să lucreze de acasă sau că angajații vor continua să își livreze obiectivele în semi - pijama, printre Netflix și iluzia că , ”dacă stăm acasă, noi, femeile, avem timp să mai facem una-alta...”


Înainte de pandemie, locul de consumare a relației angajator-angajat era static, predictibil și în confortul ambilor, respectiv în aceeași ”locuință”, cel puțin în timpul orelor de program oficial (dar și neoficial, în orele suplimentare nesolicitate dar acceptate tacit, de ambele părți).


Mecanismele de relaționare între cei doi parteneri erau directe și observabile: comunicarea față în față, băutul cafelei împreună, socializarea la țigară, prânzul cu colegii - pentru a mai influența vreun proiect - și, de ce nu, bătutul pe umăr în scop de consolare sau încurajare. Oricum, în orice moment știam unde să ne găsim unii pe alții.


Exercitarea controlului și a limitelor relației se producea nu doar prin încredere dar și prin evaluări concrete de tipul cartelă de acces, foaie de prezență, card de pontaj. Sau, fiecare parte putea să viziteze fizic angajatul/”angajatorul”, pentru a vedea (verifica) dacă e prezent, ce face și cum se ocupă de taskurile încredințate reciproc. Relația era stabilă, lucrurile erau clare și destul de predictibile.


Odată cu pandemia, s-au schimbat multe, atât în plan fizic, comportamental, cognitiv, dar și emoțional. Acum, „fiecare la scara lui” și, dacă vrem să ne vedem, trebuie să anunțăm și să cerem voie. Relația nu mai este firească ci supra-tehnologizată. Totul este acum digital, virtual, online, on... Pandemia s-a comportat asemeni unui factor de stres extern care a pus presiune pe oameni dar și pe relația dintre ei. Ne-am acomodat, ce-i drept, pentru că după un an, ajungi să automatizezi gânduri și comportamente însă, ceea ce am trăit va reverbera în continuare, în ceea ce suntem și facem.


Ambele jumătăți au pierdut din odihnă, membrii din board preocupați de siguranța locurilor de muncă, responsabilitatea privind banii acționarilor dar mai ales asigurarea continuității locurilor de muncă iar angajații făcând mini-atacuri de panică la orice acțiune de comunicare organizată formal dar neașteptat, temându-se că vor fi concediați. Toate astea la pachet cu nesiguranța generală și obișnuitele sincope politico-sociale și suita de restricții conduse de rata de infectare, respectiv curentul pro-anti vaccinizare.


Dacă ar fi să normalizez ce se întâmplă, este de înțeles de ce angajatorul pretinde și mai multă muncă de aceeași bani iar angajatul se simte nevoit să dea timp, energie, ore peste ore, proiecte subdimensionate și care tre-bu-ie li-vra-te, no matter what...Fiecare încearcă să salveze aparențele și să mențină status quo-ul unei relații care nu este și nu va mai fi așa cum era. Muncim mai mult pentru că relația are nevoie de mai mult de la fiecare.


Relația angajat-angajator se află în PTSD. Ambele părți fac eforturi să accepte și să se adapteze la realitatea nouă, transformându-se pe sine dar și modul în care se raportează la relație. Ambele jumătăți restabilesc limite, reajustează valori, recreează alianțe și resetează credințe. De succesul acestui proces depinde reziliența formată acum, pentru următoarele provocări ce vor veni. Asemeni relației de cuplu, ambele părți pot să construiască un nou viitor cu o înțelegere mai bună asupra a ceea ce îi unește, cu resursele pe care deja le-au construit împreună în aceste vremuri dificile: o compasiune mai mare, grija pentru ceilalți, o conexiune mai îndepărtată, la distanță dar, de multe ori, mult mai profundă decât anterior.


Au trecut prin ”la bine și la greu”, împreună. Și asta îi va face mai puternici!


170 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate