Zilele trecute am fost la o bancă celebră să îmi reglez niște treburi administrative.
Angajatul, prietenos - mă cunoștea - mă întreabă cu curiozitate dar și admirație.. ”și, tot acolo sunteți?”, referindu-se la fostul meu angajator, un brand celebru la nivel mondial. În plus, știți cum sunt angajații de la bănci care mor de curiozitate să se uite la client și prin ochii ăia de contabil care face inventarul și compară scripticul ($$$) cu fapticul.
Așadar, la întrebarea dacă tot la... lucrez...!”Nu, zic eu cu mândrie, dar și emoție în glas. Acum sunt Psiholog și Coach și lucrez la compania proprie”....
Știți vorba aia, a lua Robingo? Sau când ni se spunea să mai stăm o tură și stăteam cu cartea aia de 4 în mână, ca și cum s-a întămplat ceva stupefiant și am rămas stupefiați, nu de la stupefiante?
Cam așa l-am lăsat pe acel tânăr simpatic și îmi pare și acum rău că nu am acordat timp să îi explic, totuși, ce este Coachingul. Nu că ar fi greu să îi explic. Dar e aproape ca o taină bisericească, e sacrosant. Dacă nu a aflat deja secretul, ce sens are să îi explic...? Cum o să creadă el dacă nu a încercat?
Și, oricum, ”adică??” eu nu o consider o întrebare reală...
Așadar, știți ce este Coachingul?
Este o metodă, un set de tehnici și instrumente, un proces care ajută oamenii să devină cea mai bună versiune a lor. Să ajungă să trăiască ”best of...”.
Este o artă care se învață.
Este o cale de comunicare între conștiințe.
Este o chestie foarte șmecheră. Dacă fiecare om ar avea un coach, nu ar mai exista războaie. Nu ar mai exista claxoane pentru că nu ar mai fi nevoie. Oamenii ar fi mai fericiți. Ar fi fericiți cu cine sunt dar și cine pot deveni. Ar fi capabili și de stare dar și de manifestare.
Dar până atunci, coach au doar CEO-ii, șefii de trib, freelancerii de start-up și majoritatea americanilor, corporatiști sau nu.
Sper că v-am lămurit. Dacă nu, vă invit la o demonstrație. Coachingul este acel tip de experiență care se înțelege trăind-o. Este o experiență profund transformatoare. Este despre adevărul gol-gol dar și despre ce vrei tu de fapt, și cu creierul dar și cu inima. Respectiv, și conștient dar și inconștient.
Are coachingul ăsta un stil de a pune întrebari și de a se ține de agenda pe care tu o stabilești, culmea!, iar la final te muți de unde erai, blocat, frustrat și lipsit de energie, deodată, pus pe direcție, cu un plan clar și acțiuni pe care tu le setezi.
Pentru băieți, aș face analogia cu fotbalul. Coachingul e ca mingea. Un instrument prin care cei buni și autentici, scot la iveală talentul și devin superstaruri. Mingea îi ajută să facă asta. Nu direct, favorizându-i, ci pur și simplu, fiind la dispoziția lor și ajutându-i să fie ei, cei reali, atunci când sunt pregătiți. Mingea e neutră. E un instrument care dansează cu jucătorul în ritmul în care el decide. Mingea se plimbă pe unde el o poartă. Mingea e ajutorul fără de care el, talentatul, nu ar putea străluci.
Pentru fete, Coachingul e ca un to-do list care îți pune întrebări. Și nu, nu o să te întrebe ce o să obții ci mai ales de unde o sa știi că ai obținut ceea ce ți-ai propus.
Nu o să te întrebe dacă ai făcut cutare sau cutare lucru ci, mai degrabă, cine ești tu cea, care și-a propus asta și ce te motivează să faci acel task? Și de ce ar ajuta să faci asta chiar acum? Sau, cum te asiguri că o să faci ceea ce îți propui, ca să se asigure că rămâi fidelă propriului tău plan. Poate părea incomod, însă funcționează. Iar pentru fete, rezultatele sunt importante, credeți-mă, știu ce zic!
E cool să ai coach-ul tău. Și nu doar la sală ci și la viață sau la serviciu.
Dacă nu mă credeți, încercați!
コメント