Caută

11:11:2011

O zi oarecare dintr-o toamnă. Una dintre zilele obișnuite de angajat care merge în delegație.


În acea zi urma să particip la un eveniment împreună cu o prietenă. Fiind la volan, am vrut să o sun să clarificăm detaliile pentru TEDex-ul din acea seară, eveniment unic/rar pentru orașul de provincie în care am crescut. Mă simțeam foarte bine. Aveam un job superb, o echipă de excepție, abonament la sală, o viață frumoasă și multe planuri. Cu banii era bine, cu timpul liber la fel, relația cu părinții era super, părea că viața mea e într-o zona roz-bombonie.


Când, deodată...

Polițistul a scris neadaptarea vitezei la condițiile de drum atunci când m-a amendat, eu fiind la spital pentru investigații complexe ale durerii crunte de șold și fiind absolut înmărmurită că mai iau și amendă...

Angajatorii mei s-au supărat, pe bună dreptate, pe faptul ca o mașină nouă a devenit epava unei daune totale. Și firma de asigurări m-a tratat cu răceală, arătându-mi filmarea accidentului de pe o cameră de supraveghere de pe drumul național și faptul ca am intrat în curba și, după ce m-am învârtit de câteva ori, m-am îmbrățișat cu un stâlp din gardul unei fabrici din satul ăla mic, de la munte.

Nici locuitorii din zona acelei curbe nu au fost prea pașnici atunci când au venit in fugă să mă scoată din mașină, trăgând violent de portieră dar nici echipa de descarcerare care au tăiat tot ce au prins pe sub capotă.


Așadar, imediat după impact m-am dezmeticit în șoc, neînțelegând de ce interiorul mașinii nu mai arată cum știam în partea dreaptă.. și ce este praful alb de peste tot.

Până la spital, trecusem deja de mai multe ori în rol de copil vulnerabil, luându-mă și plânsul dar și panica că sunt ”în pericol” și că nu mă voi descurca cu ce se întâmplă. Plus că ”am greșit groaznic, vai ce am făcut... omg... să vezi ce o să pățesc”. Îmi era și rușine pentru că nu mai mersesem cu ambulanța și mi se părea că sirenele acelea nu fac decât să certifice, auditiv, eșecul.


Fiind externată fără probleme grave, am închis acea zi absurdă venind 200 de km pe locul pasagerului din mașina de tractare care oricum făcuse multe ore până la locul impactului. Șoferul, un tip simpatic asculta Duffy iar eu țineam strâns în brațe radiografiile, dosarul de la spital și ce lucruri reușisem să mai recuperez dintre cele personale. ”Rain on my parade...” se auzea la casetofon.


A doua zi dimineața, imediat după trezire, mi-am amintit așa, ca o lovitură de bocanc în cap, că ieri eu am făcut accident. Eu, aia care conduce ca băieții și pe care cei care se pricep o laudă de ”cât de bine conduci” +- ”pentru o fată”. Eu, aia care mergeam câte 30 de mii km anuali fără incidente. Eu, aia pe care o trezeai noaptea din somn și îi spuneai ca trebuie să mergem la Budapesta și nu avea nicio problemă să se urce la volan și să conducă, dus-întors.


Impactul inițial nu l-am văzut la nivel emoțional ci mai degrabă cognitiv. Nu reușeam să conțin cu ființa mea că eu am putut să fac așa ceva...o asemenea greșeală!


Personalitatea mea urma să poarte în ea, diacronic, această evidență a unei Conștiințe care a dat greș. Sinele meu, altă dată radioactiv și cald, era pe avarie iar Spiritul legăna în permanență în fața ochilor un deget amenințător de ”să vezi ce o să pățești acuma!”. Ai greșit, nu ești un șofer bun!”. Ego-ul meu era în șoc cardiac și, ca un bun manager al tuturor funcțiilor psihice, tocmai fusese concediat pe motiv de incompetență. Activitatea socială, respectiv rezultatul acestui accident știam că va rămâne definitiv ca o bulină neagră pe carnetul meu de note emoționale iar aptitudinile acestei opere sociale (șofatul de succes) urmau să fie contestate de-acum încolo.


Mergând înainte, m-am recuperat rapid și a doua zi conduceam din nou. Am învățat că atenția la volan e o alegere de om adult și că greșeala mea a fost că am mers cu viteză prea mare într-o curbă cu marcaje pe șosea, pe o mâzgă fină, într-o zi semi-cețoasă.

A trebuit să recunosc și faptul că, ceea ce făceam eu în acel moment - să îmi caut telefonul cu privirea, nu era tocmai un comportament de persoană adultă responsabilă.

Destul de comun, nu?


Ce a durat mai mult decât câteva sesiuni de psihoterapie a fost să înțeleg că viața îmi fusese în pericol, nu Ego-ul. Și că faptul că m-am urcat din nou la volan, fără frică, nu însemnă că eram și bine!


Post-traumatic, psihicul meu s-a rupt în 3 părți, cea traumatizată (prizoniera fricilor), cea supraviețuitoare (funcționarea ca adult zi-de-zi = pe pilot automat) și cea sănătoasă (inițial a fost îngropată adânc în rușine, furie și teamă). A durat ceva până să aflu asta și să lucrez la repararea acelei traume și au trecut mulți ani până să mai simt plăcere în a merge cu mașina, indiferent că eram la volan sau pasager.

O perioadă a fost doar despre a face, nu și a fi.


În final, din punct de vedere psihologic, orice dezechilibru are o șansă de reparare.

Poate că, uneori, funcționăm bine-mersi cu psihicul nostru fără să considerăm că avem nevoie de ajutor sau fără să vedem că nu suntem bine.

Epuizarea profesională (burnout) crește, insomnia devine normalitatea pe care o stingem cu cofeină, zilele trec pe pilot automat și ni se pare că suntem înalt funcționali dar, la un moment dat, undeva-ceva se întrerupe!

Și ne trezim într-o lume în care nu vrem și nu știm să fim și ne întrebăm cum am ajuns acolo...


Eu număr 10 ani azi, moment aniversar și mă bucur că inclusiv această traumă mă ajută să fiu un psiholog mai bun pentru clienții care mă găsesc.

Sărbătoresc azi acea amintire și știu că în ziua aia am învățat o lecție prețioasă!








64 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate